Într-o vară, fix înainte să plec în Italia, am avut câteva întâlniri cu un tip. Îmi amintesc că într-o seară rămăsese că ne vedem la 8, așa că “m-am făcut frumoasă” și l-am așteptat. Pe la 8:30 îmi scrie că este încă la masă cu prietenii lui și mai întârzie. Îi răspund că nu este nicio problemă, îl aștept. A ajuns pe la 9 și ceva… După întâlnirea aia n-a mai dat niciun semn.

Altădată, vorbesc cu unu’ cu care nu mă mai văzusem de ceva vreme și stabilim că ne vedem a doua zi. A două zi, însă, nicio vorbă de la el. Și, totuși, când mi-a scris peste alte câteva luni am fost foarte încântată și disponibilă să ne vedem când poate el…

Poate fi ok și așa, nu zic! Dar doar în cazul în care vrem doar sex și nimic mai mult (adică nu relație).

Mă uit cu atenție în urmă la relațiile mele și-mi vin în minte tot felul de situații similare: ba mă suna în ultima clipă să-mi spună că a intervenit ceva care i-a schimbat planurile, ba l-a apucat durerea de măsea fix în fața blocului, ba i-au venit părinții cu juma’ de neamuri în vizită surpriză de l-au consemnat forțat la domiciliu.

O mică voce interioară îmi spunea de fiecare dată că nu este ok să fiu tratată așa, dar eram mereu înțelegătoare. “Nu-i nicio problemă”, era răspunsul meu standard, mereu cu zâmbetul pe buze, deși simțeam cum mi se strânge stomacul și-mi rețineam cu greu lacrimile de frustrare. Îmi dau seama că de fiecare dată aș fi făcut orice credeam eu că ar putea să-i convingă pe bărbații din viața mea că sunt iubibilă. Când venea vreunul la mine, trebuia să fie totul perfect, curat, aranjat. Mă duceam la supermarket și veneam cu pungile pline, ca-n greierele și furnica, să fiu sigură că e oferta bogată la micul dejun, nu doar cu apă și maximum un iaurt, ce am eu de obicei în casă. Și că are și periuță nouă de dinți la baie. N-am ajuns încă să le iau pijamale cu dungi și papuci de casă, dar am mers chiar până acolo încât, când eram la Milano, i-am cumpărat unui tip biletul de avion doar ca să vină la mine, pentru că era într-o perioadă “dificilă”.

Dacă mă deranja ceva, nu îndrăzneam să spun, căci Doamne ferește, dacă îl supăram cumva și mă părăsea? Dintre toți, unul singur mi-a zis când ne-am despărțit (adică el de mine):

– Problema cu tine este că ești „prea perfectă” și asta mă face să mă întreb ce este în neregulă cu tine. Nimeni nu e perfect. În plus, toate eforturile astea pe care le faci și faptul că dai atât de mult pun foarte mare presiune pe mine. Și niciodată n-ai zis NU! Ești cea mai de treabă și înțelegătoare fată pe care o cunosc!

Ce spuneau toate astea despre mine?

Am fost întotdeauna cea care le-a permis altora să profite de mine. Acceptam practic „iubirea” pe care credeam că o merit, căci nu știam că poate fi și altfel. Nici nu mă gândeam că pot fi iubită și respectată fix așa cum sunt, fără să fac vreun efort supranatural ca să fiu perfectă.

Ce am învățat din toate astea?

  • Să nu mă abat de la valorile mele (acum că le-am înțeles).
  • Să mă respect suficient ca să mă îndepărtez de oricine nu mă tratează cum simt eu că merit.
  • Să fiu autentică, fără să fac eforturi să fiu plăcută.
  • Să nu mai pun un preț atât de mare pe părerea celorlalți.
  • Să ascult și să respect acea mică voce interioară care știe întotdeauna ce e mai bine pentru mine.

Dacă noi nu ne respectăm, nu putem să avem grijă de noi așa cum ar trebui. Știu că e greu să ajungi la echilibrul tău cu tine, dar sunt câteva lucruri simple pe care putem să ni le dăruim: să stabilim limite pentru viața și relațiile noastre, să nu le mai permitem celorlalți să ne trateze prost și, atunci când totuși o fac, să ne îndepărtăm de ei.

Pentru că, dragă Oana Radu, “Pa, iubito, ne-auzim” nu înseamnă niciodată: “Vrei să te măriți cu mine?”