Ne-am cunoscut când aveam 14 ani. Abia terminasem clasa a 8-a și urma să merg la liceu, la Lazăr. Înainte să intru oficial în adolescență, ai mei m-au dus la mare. Nu era pentru toată lumea, dar Zmeu’ îl știa pe domnul Ispir de la BTT și ne premiase cu o vacanță de două săptămâni la Costinești. Și cum stăteam eu, așa, într-o zi pe balcon, numai ce aud că mă strigă cineva din balconul de sub mine, pe diagonală, cu un fermecător accent ardelenesc:

– Hei! Ai o linguriță de zahăr?

Să fi fost mai mare cu vreo 2 ani ca mine. Un băiat frumos, brunet, cu alură atletică. Putem să-i zicem, de pildă, Rareș. Nu i-am dat zahăr, dar până la finalul vacanței am făcut schimb de adrese și numere de telefon. Fix, c-așa era pe vremea aia.

Am început clasa a 9-a cu o corespondență intensă și conversații lungi la telefon. Ba în vara următoare chiar am traversat țara cu mama și cu frate-meu și ne-am dus la el în vizită. Ne povesteam tot ce făceam. Eu îi ziceam și de grupul meu de prieteni, 7 băieți cu care mergeam la teatru sau povesteam despre Cioran prin Cișmigiu. O dată, o singură dată, am “fugit” cu ei la munte, fără știrea Zmeului. Am inventat o minciună pentru că mă îndrăgostisem de unul dintre ei. Dar, ca-n orice dramă care se respectă, el nu m-a vrut! Am suferit îngrozitor și m-am apucat să-i scriu lui Rareș. Și când scriam eu mai cu suflet, mă trezesc cu taică-meu în dormitor. Mi-a cerut să vadă scrisoarea și a aflat tot. De atunci, mi-a interzis orice legătură cu Rareș care n-avea să primească niciodată scrisoarea mea.

Am reluat legătura când am intrat la facultate. Ne vedeam doar ocazional, dar eu eram îndrăgostită de un student la stomatologie, care m-a înșelat. Și iar am suferit.

M-am angajat la Connex unde, evident, m-am îndrăgostit de un coleg. Ne era bine, am zis DA când m-a cerut în căsătorie, am stabilit data nunții și… am dat bir cu fugiții fix înainte de nuntă!

În toți anii ăștia, Rareș a fost mereu acolo, chiar dacă nu întotdeauna aproape fizic. Ne mai vedeam când ajungea prin București cu treabă. Sau la Brașov, unde am stat cu job-ul pentru câteva luni. Îmi oferea liniște, armonie, respect. Dar mereu am fugit în brațele altcuiva, mai insistent, mai convingător, mai cum îmi plăcea mie: toxic. Și iar am spus DA când am primit cererea în căsătorie. Cea mai toxică dintre căsniciile posibile. Dar începusem să mă obișnuiesc deja cu suferința, nu? Devenea starea mea de normalitate.

După divorț, invariabil, m-am îndrăgostit de altul. Nu m-a vrut. Am suferit din nou, atât de mult, încât depresia m-a făcut să nu mai pot să merg la serviciu câteva zile. Iar șansa mea a fost încă o dată Rareș, care m-a trimis la o cunoștință de-ale lui, pentru terapie. I-am simțit grija. Vorbeam la telefon și ne vedeam când venea el în București. Dar, chiar și așa, m-am căsătorit a doua oară. Nu cu Rareș, pentru că el nu era suficient de nepotrivit pentru asta. Iar eu eram funcțională doar în relații nepotrivite, nu-i așa? Și ce bine știam să gestionez astfel de relații! S-a terminat cu un divorț rapid, singurul final pe care-l învățasem.

M-am mutat în Italia ca să-mi schimb karma, însă într-o vară m-am întors în țară în vacanță și m-am revăzut cu Rareș. Dar câteva luni mai târziu, karma îmi râdea din nou în nas, la Londra: un nou tip “imposibil emoțional”, un egoist incapabil să ofere – my kind of guy! Un nou exercițiu de autovictimizare și eram din nou în largul meu: sufeream…

A fost momentul în care Rareș a luat decizia să fie fericit… fără mine! Căci eu alegeam bărbați care mă făceau să sufăr, iar el nu se pricepea la asta. Un an mai târziu, eram din nou într-o depresie cumplită, pentru a doua oară în viața mea. Dar de data asta Rareș nu mai era acolo să mă salveze pentru alt nepotrivit. Trebuia să mă descurc pe cont propriu.

– Ție îți este teamă de fericire și de iubire, mi-a spus terapeuta.

Cine a făcut-o, frate, terapeut pe asta? Ce inepții, auzi! Cică îmi place să sufăr și nu știu să “gestionez” fericirea și iubirea.

– Cum adică? Toți oamenii vor să fie fericiți! Toți oamenii vor să fie iubiți!

– Vor, dar oamenilor le este teamă de emoțiile pe care nu le cunosc. Iar tu nu știi ce este fericirea. Nici iubirea! Tu cunoști suferința, singura cu care te descurci foarte bine.

Am plecat bulversată de la ședința aia de terapie. Ce prostii mai spunea și asta! Dar “proasta” avea dreptate. Am conștientizat că îmi dădeam voie să am doar relații în care sufeream, aia era pentru mine normalitatea. Iar ceea ce îmi oferea Rareș era fericire, pe care am refuzat-o ani de zile pentru că nu știam să o recunosc.

Am lăsat fericirea să treacă pe lângă mine fără să mă atingă. Și, în loc să aleg să o trăiesc, am avut nevoie de ani de experiențe de dezvoltare personală (traininguri, terapie, tabere, constelații familiale etc.) să învăț că avem nevoie de emoții pozitive în viața noastră ca să putem fi fericiți. Iubire, armonie, recunoștință, satisfacție, plăcere, trebuie doar să ne dăm voie să le simțim, să nu ne fie teamă de ele, chiar dacă ni se pare că ne-ar putea face vulnerabili.

Am trecut prin multe și încă n-am explicații pentru toate lucrurile care mi s-au întâmplat, pentru toate deciziile pe care le-am luat și nici nu mi-aș fi dorit să fie altfel. Nimic nu a fost întâmplător. Fiecare experiență a fost parte dintr-un proces care m-a condus, în cele din urmă, la regăsirea de sine. Acum știu cine sunt, ce merit si ce vreau!