– Honey, it’s not you, it’s me…

Și asta a fost! Boom! S-a uitat fix în ochii mei peste frunzele de salată verde răzlețite în furculița pe care o ținea între degetele lungi cu manichiura fină și am agreat că cel mai bine este să ne despărțim. Primul lucru care îmi trecea prin cap era cum o să poată să deschidă gura ca să le înghită pe toate în același timp. Nepotrivire de caracter.

– Ești un om bun, ești grozavă, ești minunată!

Iar eu nu mă descurcam prea bine nici cu baghetele alea cu brânză, mi se păreau prea uscate și aveam impresia că o să se deșire de la farfurie până la gură și o să se împrăștie toate firimiturile peste pantalonii mei de piele! Mă rog, poate câteva o să ajungă și pe tricoul pe care scrie “It’s OK to show your feelings”.

Auzeam ca un ecou cuvintele: oportunități noi, să fac ce-mi doresc, să fiu fericită cu adevărat… Poate că așa este cel mai bine pentru mine… Mă simțeam ca în filmul „Up in the air”, doar că în fața mea nu era George Clooney.

Se făcea că e miercuri seară și eram în Pipera, la Doncafe, la cină cu șefa mea…

…………………

Mă trezesc brusc și mă uit la ceas! Fuck!!! E 9!!! N-am auzit alarma sau ce naiba s-a întâmplat? Că de băut nu-mi amintesc să fi băut ceva aseară. Sar din pat și mă duc la baie… moment în care realizez: eu de azi nu mă mai duc la giab!!! Doamne, nici dacă aș fi câștigat vreodată mult doritul premiu de Miss ceva (orice) nu cred că aș fi fost așa fericită! Până și cele 2 păsărici de le am la geam trăiesc emoția momentului alături de mine. Le simt, mie îmi cântă! Îmi spun: ”ești liberă, femeie! Treci la loc în pat!”

Mai stau vreo 30 de minute cuibărită în așternuturi, un lux pe care nu mi l-am mai permis de vreo 19 ani. Miroase a primăvară. Nu doar pentru că e martie, ci pentru că mă trezesc eu la viață. Închid ochii și văd mult verde, mii de flori care îmi zâmbesc fragil, simt căldura soarelui care apare și pe strada mea.

Mi-a fost oarecum teamă de momentul ăsta. Multinaționalele îți dau acel ”sense of belonging”; adică te trezești, te duci colo la birou unde bei cafeaua cu colegii, ieși la țigară să nu cumva să îți scape informații importante, participi la ședințe, faci strategii, iei decizii, ești cineva. Adrenalină, tată! Mă gândeam că mă voi trezi luni dimineață și primul gând ar fi: ”Now what??”

Dar nu e deloc așa. Mă dau jos din pat și mă duc la baie unde am timp să mă privesc în oglindă și chiar să mă văd pe mine, să-mi zâmbesc și să-mi spun: ”This is the first day of the rest of my life!”.

În bucătărie, o rază se joacă pe marginea cafetierei de metal pe care mi-am adus-o din Italia. Pun apă și 2 lingurițe de Illy și îmi dăruiesc mie cele câteva minute până când aud șuieratul capacului, iar aroma pe care o ador îmi amintește să las de-o parte telefonul, în care mă pierdusem pe Facebook: un apus divin din Boracay, de la Popeasca, un instantaneu de la cumnată-mea care a fost ieri la Castelul Cantacuzinilor, Ionuț a mai alergat 15 km și iete și Golden Retriever-ul Andreei… Da, prima zi din restul vieții mele începe așa cum merit: cu răsfățul pe care mi l-am refuzat ani de zile. Mă îmbrac și plec la aqua-gym…

Jesus Christ! La piscină, numai babe rujate!!! Și frânturi de conversație care-mi explodează creierul:

  • Săptămâna viitoare mă duc cu soțu` la Monte Carlo!
  • Noră-mea mi-a adus o eșarfă Louis Vuitton din Milano!
  • Maria, vii mâine la ora de kickboxing?

What the fuck??? Cred c-am murit și-am ajuns în raiul babelor de pe pământ. Nu mai stau la scara blocului să discute rețete, să-l bârfească p-ăla de la 7 care a venit aseară acasă cu altă pițipoancă, s-au mutat la aqua-gym și fac planuri de viitor. În timp ce pentru mine singurul plan de viitor se rezumă la ziua de azi. Și nici ăla prea bine așezat până la capăt. Atât de organizată am fost, încât am uitat să-mi iau și casca de înot. Cu nonșalanță, îmi pun pe cap un șoșon albastru de plastic, din ăla care protejează încălțămintea și plonjez în apă.

Cu o săptămână înainte, îmi treceau prin minte mii de întrebări. Eram de la o extremă la alta: când pozitivă, privind cu încredere către viitor, când mă cuprindeau toate fricile din lume. Cum o să mă descurc cu banii? Ce fac eu cu viața mea? Poate că, totuși, șefa mea avea dreptate și că nimic nu e întâmplător.

Așa că m-am adunat, am stat și m-am gândit: Ce îmi place să fac și îmi aduce bucurie? Care este misiunea mea? În ce direcție o iau acum? Și toate răspunsurile, pe care până acum nu găsisem niciodată timp să le caut, s-au așezat de la sine în fața mea. Îmi place să scriu, să fiu în fața oamenilor, să le transmit din experiența mea sau să le ofer suport să se dezvolte. Olivia, Bogdan, Sebastian, Cătălin, Raluca… sunt doar câțiva dintre cei cărora știu că le-am schimbat viața. Mai sunt și alții și știu sigur că vor mai fi. Pentru ei, schimbarea din viața mea trebuie să mă ducă înainte. Nu știu încă în ce direcție, dar sunt convinsă că Universul va trimite către mine fix oamenii, situațiile și răspunsurile de care am nevoie.

Și-atunci o aud, piesa din sală și din adâncul meu: ”This is gonna be the best day of my life”. Nu mai știu dacă e apa din piscină sau sunt lacrimile care în sfârșit îmi inundă fața! Mă simt liberă, în piscină, într-o zi de luni la ora 11:00, cu un șoșon albastru de plastic strâns într-un elastic peste frunte. Așa începe #viațafărăbadge