Nu știu câți dintre voi au văzut telenovela Clona. Eu am văzut-o. Ceva mă fascina la cultura arabă, dar nu mă gândeam niciodată că voi avea propria croitoreasă care să îmi facă ținute unicat din cele mai scumpe mătăsuri și voaluri, care vor face capetele să se întoarcă după mine pe stradă. Și totuși, în punctul acela m-am trezit fără să știu când.

A doua mea căsătorie a fost cu un bărbat musulman. A fost relația care m-a făcut să-mi schimb religia din creștin ortodoxă în musulmană, o experiență din care am învățat poate cel mai mult despre mine și despre ce înseamnă Divinitatea pentru mine. Dar, dincolo de revelațiile mele interioare, noua religie a presupus multe lucruri noi în viața mea și a celor din jurul meu.

Cum s-a transformat într-o poveste din 1001 de nopți? Cum este un bărbat musulman și cum arată viața alături de el? Ce a însemnat din punct de vedere religios și cum mă simțeam să mă rog în limba arabă? Cum am trecut prin toate schimbările? Cum a reacționat familia mea? Cum a reacționat familia lui? Cum a fost nunta și ce s-a întâmplat după? Voi povesti despre toate acestea la momentul potrivit. Acum vreau să vă povestesc ce înseamnă să fii altfel, cum este să porți voal în lumea corporate.

Ținutele mele erau toate voaluri, voaluri, colorate, fine, scumpe. Învățasem să-mi prind voalul ca Jade din Clona. Când mă îmbrăcam așa și ieșeam cu el în oraș, mă simțeam altă persoană. Când mergeam, parcă pluteam. De la voalurile alea, probabil. Mă mișcam cu grație, țineam spatele drept, așa cum mă învățase el. Făcea cu mine lecții de limba arabă, cultură arabă, religie, dar, mai ales, mă învăța cum să devin o femeie musulmană.

Și am devenit. La Praga. Cu tot ritualul. La început, purtam voal și mă acopeream complet doar când ieșeam cu el. Ca să mă obișnuiesc, iar transformarea să fie completă până la nuntă.

Când intram într-un restaurant îmbrăcată astfel, invariabil toate privirile se îndreptau către mine. Nu aveam voie să mă uit la nimeni în mod particular, ci doar să merg către masă, așa cum mă învățase el. Mă simțeam admirată. Mă simțeam exotică. Eram altfel.

A venit apoi momentul în care urma să fac schimbarea definitivă și să port voal tot timpul, chiar și în casă dacă vreunul dintre frații lui era prin preajmă. Proba de foc era, însă, pentru mine să port veșminte musulmane la serviciu. Într-o multinațională. În România secolului 21. M-am dus la șeful meu de atunci, un elvețian umblat prin lume, deschis la minte și l-am anunțat că mi-am schimbat religia și că de a doua zi urma să port voal la birou. L-am rugat chiar să îmi pună la dispoziție o sală închisă, în care să-mi pot face rugăciunile cât sunt la serviciu.

  • Powerful Radu, tocmai tu? Ești cea mai nesupusă persoană din compania asta! Ești sigură că asta vrei să faci?

L-am asigurat că decizia mea e fermă, așa că… s-a supus la rândul lui și mi-a dat acces la arhivă, unde să-mi pot face rugăciunile fără să mă vadă toată lumea din open space.

A doua zi m-am trezit cu 2 ore înainte de ora normală, să am timp să mă îmbrac și să-mi prind cum se cuvine voalul (cel pe care el mi-l cumpărase special pentru această ocazie, evident). Ritualul era anevoios și cerea timp și îndemânare, în așa fel, încât niciun centimetru de piele să nu rămână expus. În plus, emoțiile îmi tăiau respirația și-mi făceau sarcina și mai dificilă. Când am ajuns la birou, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Nu eram sigură că sunt pregătită să fac față reacțiilor colegilor, oricare ar fi fost ele. Singurii care știau erau șeful meu și oamenii din echipa mea.

Am zis “bună dimineața”, m-am așezat la locul meu și am început să-mi văd de treabă. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă, toți se uitau la mine ca la un extraterestru. Unii părea că nici măcar nu mă recunosc. Nimeni nu zicea nimic. Am simțit milă în câteva priviri, aveam să aflu mai târziu că unii au crezut că am cancer și că mi-am pus “basmaua” aia pe cap ca să ascund urmele chimioterapiei. Doar câteva colege mai curioase au venit la mine la birou să-mi spună că sunt frumoasă cu voal și să-mi pună o droaie de întrebări. La ședința de la prânz, toată lumea a continuat să se holbeze ciudat la mine, de parcă nu mai eram aceeași Oana Radu.

Încet, încet, cu timpul au început să se obișnuiască, iar curiozitatea a mai dispărut. Le răspundeam la întrebări și le povesteam tuturor în detaliu despre fascinanta lume musulmană în care zburam și eu pe covorașul meu de rugăciuni. Tensiunea s-a mai ridicat din aer, iar unii au început chiar să glumească din nou cu mine:

  • Băi, Oana Radu. Tu să nu mai treci pe lângă biroul meu, auzi? La cât ești de urâtă, îmi strici PPT-ul!

Eram singura româncă din mediul corporate care purta voal. Imaginați-vă că, prin natura job-ului, aveam întâlniri cu furnizori externi de servicii. Mă priveau cu scepticism, curiozitate, milă. Alții – chiar dacă puțini – cu admirație. Am fost speaker la 2 conferințe. Nu era suficient că știau colegii mei de birou, știa întreaga lume că Oana Radu poartă voal. Mulți mă evitau. Nu mă supăram. Înțelegeam, chiar dacă în multinațională părerile nu se puteau exprima așa direct.

Nici prietenii mei nu m-au scutit de judecată. Unii mi-au susținut decizia și au continuat să iasă cu mine în oraș, chiar dacă prietenia cu mine îi punea și pe ei în situații complicate. Alții, însă, nu au fost de acord și am simțit cum se răcesc și se îndepărtează.

Uitându-mă în urmă, pe unii îi înțeleg. Mă schimbasem foarte mult. Nu aveam voie să dau mâna cu bărbați, nu mai mâncam carne de porc, nu beam alcool și nici ei nu aveau voie să bea în prezența mea. Iar când venea ora de rugăciune, trebuia să-mi scot covorașul și să-mi fac rugăciunea, indiferent unde eram. Îmi amintesc că am fost cu prietena mea Popeasca la Barcelona. Încă nu făcusem trecerea totală: purtam voal doar ca să mă obișnuiesc cu el, dar rugăciunile le făceam. Și acum mai râde de mine, cum mă puneam cu fundu’n sus p-acolo să-mi fac ritualul, dar m-a acceptat așa cum eram la momentul ăla din viața mea. În schimb, prietena mea Oana m-a înțeles și m-a acceptat mai greu. Ba chiar tensiunea a ajuns atât de departe, încât eu am jignit-o fără să vreau când i-am spus că are bluza prea decoltată, i-am interzis să bea o bere în prezența mea și i-am spus că o femeie n-ar trebui să iasă singură la terasă, ci să stea acasă și să facă mâncare pentru soțul ei, nu să-l lase pe el să facă asta. Atât de convinsă eram… La rândul ei, ea a-nceput să facă glume despre religia mea musulmană până în punctul în care relația noastră s-a răcit atât de tare, încât nici n-am invitat-o la nuntă.

Au trecut 7 ani de atunci. Chiar și mie mi se pare acum că povestesc un film sau o carte în care eu am fost doar un personaj. Povestea asta e, totuși, o experiență din viața mea. Și nu a fost deloc întâmplătoare.

S-a întâmplat că eu am ajuns să îl cunosc pe soțul meu prin taică-meu. Îmi amintesc că m-am dus la el la o consultație trimisă de tatăl meu și când am venit acasă am zis: „Tăticuleeee, m-am îndrăgostit de X!”. El a răspuns: „Vezi-ți, fată, de treaba ta, că nu ești tu de nasul lui!”. Și am realizat după câțiva ani de lucru cu mine că în clipa aceea în mintea mea s-a aprins beculețul care spunea că asta e șansa mea de a primi, în sfârșit, acceptarea tatălui meu, după care tânjisem atâția ani. Și pentru care luasem atâtea note de 10, mersesem la atâtea olimpiade, mi-am păstrat virginitatea până târziu, munceam în multinaționale și aveam banii mei etc. Dar degeaba! Așadar, dacă reușeam să ”îl am” pe bărbatul pe care tatăl meu îl aprecia, aș fi fost, în sfârșit, validată, acceptată și iubită de el.

A durat un an și-o primăvară. Primăvara feminității mele, momentul acela când m-am simțit cea mai delicată, mai exotică, mai… altfel. Dar profund, eram vraiște. Și nimic din toate voalurile și mătăsurile scumpe nu putea să-mi ascundă nesiguranța. Victima propriei mele neputințe, am fost în stare să-mi schimb identitatea din cele mai nepotrivite motive. Probabil că un om care știe cine este, ce valori are și în ce crede n-ar lua niciodată o decizie atât de radicală. Eu, însă, am făcut-o. La ce mi-a folosit? M-a ajutat să caut în mine, să-mi dau seama cine sunt, să-mi dau mie șansa să mă accept și să mă iubesc, fără a mai alerga după validarea și iubirea de părinte, mai ales când acesta nu este capabil să mi-o ofere. A fost nevoie de o asemenea slăbiciune ca să regăsesc în mine, ascunse adânc sub voaluri și mătăsuri, curajul și puterea de a merge înainte, liberă.

The Powerful Oana Radu!