– Te iubesc, mama!
– Mulțumesc!
Cum adică “mulțumesc’? Asta e tot ce putea să-mi spună? Nu înțelegeam nimic. Era prima mea încercare, timidă, să mă apropii de inima mamei mele, iar răspunsul ei m-a descurajat.

Toată viața am suferit că mama nu mă iubește la fel de mult ca pe fratele meu. Logica era simplă: dacă m-ar iubi, mi-ar spune. Sau aș simți. Când eram mică, spuneam că sunt copilul preferat al tatei. Nu că asta ar fi însemnat neapărat ceva grozav, dar trebuia să fiu și eu copilul cuiva. Și o vreme, am fost. Până când am devenit adolescentă și au început și problemele cu el, multe și dureroase, care m-au făcut ca de pe la 20 și ceva de ani să mă simt complet pierdută și singură pe lume. La 30 și ceva de ani, aveam deja două divorțuri și o lungă istorie de relații toxice. Nu mă iubeam câtuși de puțin și sufeream groaznic, convinsă că ăsta era rezultatul relației mele defectuoase cu tata, așa că am început să lucrez problema și-am făcut asta ani de zile.

Între timp, relația cu mama a rămas tensionată, dar nu mi se părea nimic în neregulă. În fond, așa fusese dintotdeauna, nu ne înțelesesem nicicum niciodată, iar între noi se spuseseră cuvinte grele, reproșuri, acuzații, adunate unele peste altele, care îngroșau distanța pe care o creasem între noi încă din copilărie.

Aveam zile în care îi vorbeam în gând, încercând s-o fac să înțeleagă cât de greșit gândește, cât de greșit face tot ceea ce face, cât de necesar e să se schimbe, mai ales că știam că n-o să se întâmple asta niciodată și că relația noastră o să fie veșnic așa, tensionată. Povesteam oriunde și oricui era dispus să mă asculte. Până într-o zi, când lucrurile au luat o întorsătură care nu-mi trecuse niciodată prin cap.

Eram într-o tabără de dezvoltare personală, una dintre cele în care găsisem adesea răspunsuri atunci când îmi căutam drumul pierdut, una dintre acelea în care găsisem rezolvări pentru relația cu tata. De data asta, procesul o privea pe cea pe care o declarasem deja vinovată pentru toată lipsa de afecțiune din viața mea: pentru prima oară, treceam printr-un proces despre relația cu mama mea.

Mama mea nu mă iubește, nu m-a iubit niciodată, iar asta s-a răsfrânt asupra întregii mele vieți. Cum aș putea să mă iubesc eu, dacă nici propria mamă nu mă iubește? Simțeam că durerea aia nu o să treacă niciodată.

În aparență, lucrurile erau gestionabile între noi: cât timp am trăit în Italia, vorbeam zilnic pe Messenger (lucru complet nou între noi care ne auzeam la telefon doar dacă era nevoie), când veneam în țară stăteam la ea, mergeam împreună la mare o dată pe an. Mai târziu, când m-am întors în țară, mergeam la ea la masă în fiecare weekend și făceam tot felul de lucruri împreună, dar înăuntrul meu adunam frustrări. Știam că încă o judec și că n-o accept cu tot ceea ce spune și face. Iar într-o zi, toată greutatea asta adunată a explodat și fiecare și-a aruncat povara din spate.

I-am spus dintr-un suflet că tot ce mi-am dorit de la ea toată viața a fost să îmi arate că mă iubește și pe mine, nu doar pe fratele meu! Că mă accepta așa cum sunt! Mi-a spus că se simțea neputincioasă în fața mea. Mi-a fost clar că nu este capabilă să mă iubească niciodată cum îl iubește pe fratele meu. Mai ales că mi-a spus direct, în față!

Când avea doar doi ani, mama își pierduse propria mamă, iar moartea bunicii mele a făcut-o să se maturizeze repede, forțat. Suferința profundă și rana de abandon formată la o vârstă atât de fragedă au transformat-o într-o supraviețuitoare, dar una care, neștiind ce însemna căldura maternă, la rândul ei s-a trezit incapabilă să o transmită. Și dacă fratele meu, la fel de ferm ca ea, o accepta așa cum este și lua exact ce îi putea oferi ea, eu în schimb eram o veșnică provocare.

Oare de ce nu văzusem, în atâția ani, că acolo era de fapt durerea mea cea mai mare? Acela a fost locul și momentul în care mi-am dat seama că EU sunt cea care trebuie să se poziționeze diferit, că eu pot face primii pași, cu iubire.

Atunci am înțeles că am fost la fel de rece cu ea cum am simțit că a fost ea cu mine. Că mecanismele de apărare ale amândurora ridicaseră un zid uriaș între noi, dar că pe ambele părți ale zidului era aceeași durere. Că și mama era o ființă rănită, la fel ca și mine, dar că eu, prea orbită de propria durere, n-o vedeam pe a ei. Am plâns și am vorbit mult și deschis, pentru prima oară în viața noastră. Dar asta nu a schimbat mare lucru ulterior, căci ea nu se poate schimba.

Știu că relația cu propria mamă este esențială și că dragostea pe care o primim de la ea definește modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. Dar mai știu și că atunci când propriii părinți nu au capacitatea de a lucra cu ei, de a se autocunoaște pentru a putea face o schimbare… copilului nu-i rămâne decât să-și asume responsabilitatea de a așeza cumva lucrurile, de a face ordine în propria viață. În niciun caz soluția nu era să aștept ca ei sa se schimbe. Căci ei sunt exact așa cum sunt, ca urmare a ceea ce au trăit la rândul lor și fac și ei fix atât cât pot.

Atunci când știi că ai făcut tot posibilul, ai încercat, ai explicat, ai comunicat, încercat din nou și tot așa, iar din partea părintelui primești aceleași lucruri, atunci chiar ai dreptul să te distanțezi pentru a prelua controlul propriei vieți. Ai dreptul la o existență liniștită, ai dreptul să exprimi iubirea de sine și, de ce nu, iubirea față de celălalt, pentru că a-i opri pe cei din jur să-i rănească pe ceilalți (incluzându-te pe tine) este o dovadă de iubire.

Și când a fost momentul potrivit, am participat la o constelație familială, unde mișcarea vindecătoare s-a produs în sfârșit! M-am putut apleca în fața părinților mei spunând: “Vă mulțumesc pentru darul vieții și pentru ce ați putut voi să-mi oferiți, așa cum ați fost voi. Restul îl voi face singură. În afară de voi eu nu am alt tată și nici o altă mamă; am fost chemată la viață în această familie exact așa cum este și care nu putea fi altfel. Din toate greșelile și abuzurile voastre eu am ieșit această personalitate unică. Las la voi ce nu-mi trebuie și iau cu mine ce este bun. Vă mulțumesc, vă iubesc și în inima mea aveți loc exact așa cum sunteți.”

Mi-a luat aproape 10 ani să înțeleg asta la nivel emoțional, să accept și, deși dureros, mi-am asumat responsabilitatea de mă distanța de ambii mei părinți, cu iubire, pentru a-mi putea trăi viața în mod autentic, liberă emoțional de “povara” de a tânji mereu după ceea ce ei nu îmi pot da, de a încerca mereu să “corespund” pentru a obține validarea și acceptarea lor.

– Te iubesc, Oana Radu!