Loredana călătorește prin viață

Loredana este în clasa a zecea la un liceu din Filiași. Am cunoscut-o prin programul de mentorat ”Întâlniri virtuale pentru viitorul meu” dezvoltat de Fundația PACT, prima mea experiență de mentoring virtual. Aveam emoții mari, pentru că relația față în față este foarte importantă pentru mine. Întâlnirile noastre sunt deocamdată pe Facebook Messenger, dar weekend-ul acesta voi facilita un workshop la Craiova pentru toți tinerii înscriși în program, printre care și Loredana mea. Abia aștept să o văd și să o strâng tare în brațe pentru că încet încet ne-am deschis una alteia și pe parcurs, aflând povestea ei, am început să o iubesc!

Aceasta este povestea Loredanei. M-a impresionat enorm și m-a inspirat!

—————————-

”Sunt Loredana, am 17 ani și știu că cel mai prețios dar pe care l-am primit vreodată e miracolul vieții. Mama avea deja trei băieți, dar și-a dorit dintotdeauna o fată, chiar dacă știa că al patrulea copil ar fi fost o cheltuială în plus pentru posibilitățile financiare ale familiei. Nașterea mea n-a fost deloc bucuria aia din filme, cu un îngeraș de copil bucălat și senin dormind liniștit în brațele mamei fericite. Am venit pe lume la doar 7 luni petrecute în pântece și cu șanse mici la viață, ca toți bebelușii a căror călătorie spre lumină se termină mai devreme decât trebuie. Eram atât de mică și fără vlagă încât săptămâni în șir n-am putut să scot un sunet. Ai mei știau că îmi e foame doar când mă vedeau căutând cu gura deschisă prin aer, ca o rândunică. Așa mi-au și spus, Rândunica.

Am rămas o vreme cea mai mică din familie, până când mama a decis să mai aducă pe lume o minune. Avea acum două prințese, dar viața ei nu semăna deloc cu un basm. Pentru că odată cu greutățile financiare a început și calvarul familiei. Nu-mi amintesc vreo zi fără bătaie sau scandal în anii care au urmat, fără înjurături și palme grele pe care mama le suporta chinuită și de multe ori nemâncată. Rezista. N-ar fi suportat să-și vadă cei 5 copii despărțiți, aruncați prin lume la voia întâmplării, așa cum fusese ea însăși. Părăsită de părinți, mama fusese crescută de bunicul ei, singura ființă care o îngrijise și o iubise vreodată necondiționat. Nu pentru multă vreme, însă, pentru că bătrânul s-a stins, iar în urma lui a rămas doar o nevastă nebună, care a vândut toată averea pentru alcool. Acum, cu cinci copii de crescut după ea, mama știa că n-ar avea unde să ne ducă, că n-ar fi putut să ne crească de una singură.

Când tata a anunțat-o că pleacă în Spania a fost probabil cea mai fericită zi din viața ei și din copilăria noastră. O vreme, și-a găsit de lucru la o fabrică, iar după ce fabrica s-a închis, a dat cu sapa și a muncit ca femeie de serviciu. Nu s-a ferit de muncă, s-a luptat ca nouă să nu ne lipsească pâinea de pe masă. I-au fost apoi de ajutor și frații mei mai mari, care au lucrat câmpul, au făcut bolțari și au devenit bărbații casei, pentru ca din munca lor să avem tot ce ne trebuie și să continuăm să mergem la școală. Pentru că ăsta era lucrurl la care ținea mama cel mai tare, să ne vadă copii cu carte.

Părea că viața noastră începe în sfârșit să capete sens când a venit telefonul care avea să ne pună din nou fericirea la pământ: tatăl meu decisese să lase Spania în urmă și să se întoarcă la noi. Și, odată cu el, calvarul, cu toate ingredientele lui: alcool, bătăi, înjurături, toate și-au făcut din nou loc în casa noastră în care mama reușise cu multă muncă să readucă liniștea. Din fericire, după câteva săptămâni monstrul a plecat definitiv.

Au trecut câțiva ani de-atunci, frații mei și-au găsit slujbe bune în Craiova, s-au așezat la casele lor și au adus pe lume copii. Mama lucrează azi ca vânzătoare la un bar din oraș în timp ce fratele cel mic ne are în grijă pe mine și pe sora noastră. S-a recăsătorit cu un om bun, așa cum merita, și căruia pot să-i spun cu inima deschisă tată. Trăim decent în apartamentul reamenajat cu bănuții strânși, puțin câte puțin, de mama și de frații mai mari. Nu avem prea multe, dar ne avem unii pe alții iar cea mai mare bogăție sunt zâmbetele care au început să ne lumineze tot mai des fiecare zi.

Sunt Loredana, am 17 ani și știu că cel mai prețios dar pe care l-am primit vreodată e miracolul vieții. Vă pup și vă îmbrățișez cu drag! 

Loredana”

 

 

 

By |2018-03-13T14:57:25+00:00August 22nd, 2017|Rediscover People|0 Comments

Leave A Comment