Pe mine cine mă iubește?

– Te iubesc, mama!
– Mulțumesc!
Cum adică “mulțumesc’? Asta e tot ce putea să-mi spună? Nu înțelegeam nimic. Era prima mea încercare, timidă, să mă apropii de inima mamei mele, iar răspunsul ei m-a descurajat.

Toată viața am suferit că mama nu mă iubește la fel de mult ca pe fratele meu. Logica era simplă: dacă m-ar iubi, mi-ar spune. Sau aș simți. Când eram mică, spuneam că sunt copilul preferat al tatei. Nu că asta ar fi însemnat neapărat ceva grozav, dar trebuia să fiu și eu copilul cuiva. Și o vreme, am fost. Până când am devenit adolescentă și au început și problemele cu el, multe și dureroase, care m-au făcut ca de pe la 20 și ceva de ani să mă simt complet pierdută și singură pe lume. La 30 și ceva de ani, avem deja două divorțuri și o lungă istorie de relații toxice. Nu mă iubeam câtuși de puțin și sufeream groaznic, convinsă că ăsta era rezultatul relației mele defectuoase cu tata, așa că am început să lucrez problema și-am făcut asta ani de zile.

Între timp, relația cu mama a rămas tensionată, dar nu mi se părea nimic în neregulă. În fond, așa fusese dintotdeauna, nu ne înțelesesem nicicum niciodată, iar între noi se spuseseră cuvinte grele, reproșuri, acuzații, adunate unele peste altele, care îngroșau distanța pe care o creasem între noi încă din copilărie.

Eram convinsă că eu am dreptate și că ea greșește fundamental. Aveam zile în care îi vorbeam în gând, încercând s-o fac să înțeleagă cât de greșit gândește, cât de greșit face tot ceea ce face, cât de necesar e să se schimbe, mai ales că știam că n-o să se întâmple asta niciodată și că relația noastră o să fie veșnic așa, tensionată. Povesteam oriunde și oricui era dispus să mă asculte. Până într-o zi, când lucrurile au luat o întorsătură care nu-mi trecuse niciodată prin cap.

Eram într-o tabără de dezvoltare personală, una dintre cele în care găsisem adesea răspunsuri atunci când îmi căutam drumul pierdut, una dintre acelea în care găsisem rezolvări pentru relația cu tata. De data asta, procesul o privea pe cea pe care o declarasem deja vinovată pentru toată lipsa de afecțiune din viața mea: pentru prima oară, treceam printr-un proces despre relația cu mama mea.

Mama mea nu mă iubește, nu m-a iubit niciodată, iar asta s-a răsfrânt asupra întregii mele vieți. Cum aș putea să mă iubesc eu, dacă nici propria mamă nu mă iubește? Simțeam că durerea aia nu o să treacă niciodată.

În aparență, lucrurile erau gestionabile între noi: cât timp am trăit în Italia, vorbeam zilnic pe Messenger (lucru complet nou între noi care ne auzeam la telefon doar dacă era nevoie), când veneam în țară stăteam la ea, mergeam împreună la mare o dată pe an. Mai târziu, când m-am întors în țară, mergeam la ea la masă în fiecare weekend și făceam tot felul de lucruri împreună, dar înăuntrul meu adunam frustrări. Știam că încă o judec și că n-o accept cu tot ceea ce spune și face. Iar într-o zi, toată greutatea asta adunată a explodat și fiecare și-a aruncat povara din spate.

I-am spus dintr-un suflet că tot ce mi-am dorit de la ea toată viață a fost să îmi arate că mă iubește și pe mine, nu doar pe fratele meu! Mi-a spus că se simțea neputincioasă în fața mea, că nu era niciodată suficient de bună, că simțea că îl prețuiam doar pe tata. Mi-a spus că i-am cerut întotdeauna ceva ce nu-mi putea oferi, o iubire pe care nu mi-o putea da pentru că nici ea nu o cunoștea.

Când avea doar doi ani, mama își pierduse propria mamă, iar moartea bunicii mele a făcut-o să se maturizeze repede, forțat. Suferința profundă și rana de abandon formată la o vârstă atât de fragedă au transformat-o într-o supraviețuitoare, dar una care, neștiind ce însemna căldura maternă, la rândul ei s-a trezit incapabilă să o transmită. Și dacă fratele meu, la fel de ferm ca ea, o accepta așa cum este și lua exact ce îi putea oferi ea, eu în schimb eram o veșnică provocare.

Atunci am înțeles că am fost la fel de rece cu ea cum am simțit că a fost ea cu mine. Că mecanismele de apărare ale amândurora ridicaseră un zid uriaș între noi, dar că pe ambele părți ale zidului era aceeași durere. Că și mama era o ființă rănită, la fel ca și mine, dar că eu, prea orbită de propria durere, n-o vedeam pe a ei. Am plâns și am vorbit mult și deschis, pentru prima oară în viața noastră. A fost prima dată când am simțit că mă iubește, așa cum poate și cum știe ea.

Oare de ce nu văzusem, în atâția ani, că acolo era de fapt durerea mea cea mai mare? De ce decisesem oare, din start că, neavând nicio șansă la iubirea mamei mele, singura mea soluție era să lupt ca să câștig afecțiunea din partea tatălui, fără ca ei să-i mai dau vreo șansă? Acela a fost locul și momentul în care mi-am dat seama că EU sunt cea care trebuie să se poziționeze diferit, că eu pot face primii pași, cu iubire.

Anul acesta, am fost într-o altă tabără de dezvoltare personală în Olanda, în care am lucrat exclusiv relația cu mama mea. S-au deblocat multe scurtcircuite, s-au ridicat multe bariere, am avut revelația cât de mult îi semăn mamei mele, când în tot acest timp m-am străduit să fiu exact pe dos. Am înțeles că m-a iubit, dar nu a știut să-mi arate așa cum aveam eu nevoie.

Cum de nu am văzut atâția ani această iubire? Am înțeles, încă o dată, că relația cu propria mamă este esențială și că dragostea pe care o primim de la ea definește modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. E minunat ce simt acum. Iubirea pe care o simt pentru ea nu seamănă cu nimic pe lumea asta. Știu că a fost dintotdeauna acolo, doar că n-am știut să citesc semnele, ca să văd și să înțeleg ce simt față de mine. Abia acum am putut să-i spun din toată inima:

– Te iubesc, mama!
Și ea a putut să-mi răspundă:
– Și eu te iubesc!

By |2018-09-18T14:35:46+00:00May 11th, 2018|Rediscover Myself|0 Comments

Leave A Comment