• Sursa foto: Unsplash

Un balcon numit ”iubire”

Sunt copil crescut la țară. Poate de asta îmi și plac așa mult tractoarele! Ai mei m-au dus acolo încă de când eram “cât o lingură”, vorba bunicului. Viața la țară în anii ’80 nu era nici pe departe ca acum. Mergeam la scăldat la baltă, cu vaca la câmp, la cules de vie, ne jucam pe ulițe plini de praf vara sau făceam oameni de zăpadă iarna. Vara mâncam pepene și roșii zemoase culese direct din gradină, compot de vișine, plăcinte coapte în cuptorul de pământ, iarna stăteam lângă sobă și ne făcea bunica porumb fiert, floricele în ceaun sau scovergi.

Primii 6 ani au fost frumoși. Abia mai târziu am conștientizat că atunci s-a deschis și prima mea rană de abandon…

Verile mergeam cu părinții în concediu, la mare și la munte. Puțini copii de vârsta mea aveau atâta noroc, dar chiar și așa am foarte puține amintiri frumoase din concediile cu ei. Foarte puține! Cele mai multe amintiri sunt despre certurile și bătăile lor. Îmi doream să nu mă mai ia niciodată de la bunici, nici măcar pentru concedii. Dar inevitabilul s-a produs: m-au înscris la grădiniță.

Aveam 6 ani și îmi plăcea să stau acolo toata ziua. Educatoarele mă iubeau, îmi dădeau atenție și, la prânz, salam de biscuiți. Era cel mai bun salam de biscuiți din lume, mama nici nu făcea acasă.

La 7 ani am început școala. Tot atunci am primit și o cheie pe care mi-au legat-o de gât. Începea o noua etapă din viața mea, cea de copil responsabil. Etapa aia în care, știți bine, aruncam pe geam mâncarea pe care mi-o lăsau pentru prânz, jucam „Ești o floare, ești un crin, ești parfumul cel mai fin”, Șotronul, Elasticul și Frunza.

De printr-a IV-a am început să merg și-n tabere. Zmeu’ știa pe cineva la Palatul Pionierilor și mă trimitea în tabere cu copii mai mari decât mine. Îmi plăcea mult să merg. Îmi plăcea să merg oriunde, cu oricine, numai să nu stau acasă și să nu mai plec cu ai mei în concedii.

Atunci am început să-l simt. Nu durea. Nu fizic. Dar lăsa pustiu în urma lui. Am și acum în minte imaginea cu mine pe balcon, abia întoarsă din vreo tabără, în timp ce priveam în gol ore întregi, cu ochii în lacrimi. Era liniște. Eram singură. Singură, singură. Afară era foarte cald, nimic nu se mișca, viața se scursese din toate odată cu tabăra mea. Era ca în filmele alea apocaliptice, în care un regizor fatalist redă explicit sfârșitul lumii.

Sentimentul ăsta de singurătate și de tristețe profundă a tot apărut mulți ani. Mai întâi, când mă întorceam din vacanțe. Apoi, când mă despărțeam de oameni dragi, declanșat de fiecare rămas-bun.

Cel mai greu de gestionat a fost la Milano, în 2013, pe fondul unei depresii care m-a lovit abrupt în august. În august, Milano înseamnă un oraș gol, părăsit, ca-n filmele cu sfârșitul lumii. Pe strada mea erau trase până și obloanele magazinelor. Și era cald, foarte cald. Vedeam căldura cum se lovește fizic, valuri valuri, ca în deșert. Și liniștea aia înfiorătoare. Abia mă întorsesem din Romania, unde petrecusem 2 săptămâni cu prietenii mei. Stăteam pe balcon, ca atunci când eram mică, și priveam în gol. Îl simțeam cum mă cuprinde și că nu pot să mă împotrivesc. Sentimentul ăla de tristețe profundă punea stăpânire pe mine, iar eu nu puteam să mă opun. Lacrimile îmi curgeau și se uscau aproape instantaneu pe obrajii mei.

Am povestit despre asta la următoarele ședințe de terapie. Am căutat în copilărie și am înțeles că mă simțeam apreciata și iubită de oricine altcineva decât de părinții mei. Și că, inconștient, întoarcerea acasă însemna să mă privez de atenția și dragostea pe care le primeam când mergeam în tabere, în vacanțe cu prietenii sau la bunici. Am înțeles atunci că nici părinții mei, la rândul lor, nu primiseră iubire sau apreciere. Mai mult decât atât, rana lor de abandon era și mai mare și mai adâncă decât a mea pentru că mamele lor muriseră înainte ca ei să crească suficient cât să pronunțe cuvântul ”mama”. Am plâns mult la sesiunile acelea de terapie, aș fi putut uda un întreg balcon de flori cu lacrimile mele…

Mi-am amintit de el acum, că m-am întors dintr-o vacanță superbă în Mykonos, unde am petrecut zile minunate cu prietenii mei. De data asta nu l-am mai simțit. Tristețea nu mai era acolo, golul nu mai era gol. Acum știu că tot ce am nevoie este în mine: apreciere și iubire!

 „Ştii ce eşti? / Eşti un manuscris al unei scrisori divine / Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.  
Acest univers nu este în afara ta / Priveşte în tine / Tot ceea ce vrei să fii / Eşti.” –  Rumi

 

By |2018-09-18T14:37:13+00:00September 19th, 2017|Rediscover Myself|6 Comments

6 Comments

  1. Maruana March 25, 2018 at 9:00 pm - Reply

    Caut să te descopăr pe tine şi mă regăsesc pe mine. Undeva, cândva.
    P..S. Eşti mai curajoasa decât am presupus.

  2. Andronel M October 25, 2017 at 1:58 pm - Reply

    In urma citirii acestui articol, am cautat pe site o poza cu tine ca sa inteleg aceste deceptii cu barbatii prin care treci. Initial, am crezut ca este o problema de ordin fizic, de vreun handicap si din acest motiv tot esti sedusa si abandonata, dar constat ca nu. Ideea este ca toti avem nevoie de afectiune, de iubire din partea persoanei apropiate. Dar depinde unde o cautam si cum o cautam.
    In general la aceste sedinte de psihoterapie ar tb in primul rand sa fim indrumati cum sa -l descifram pe partener: dorinte, sperante, necesitati biologice si ulterior “de repararea” noastra ca indivizi. In functie de intelegerea perceptiilor partenerului, putem sa definim aspiratiile si asteptarile noastre in aceea relatie. Recomand sa cititi aceasta carte: https://www.scribd.com/document/338463308/John-Gray-Barbatii-sunt-de-pe-marte-femeile-sunt-de-pe-venus-pdf
    Voi folosi o metafora pentru a sugera cat mai bine: “suntem atrasi de ambalaj si nu mai analizam continutul produsului”. Tipii frumosi fizic, nu ofera si implicare sentimentala pe masura. Eroarea problemei este matematica, consta in faptul ca puneti semnul egal intre frumusete fizica/estetica = frumusete interioara la “personajele masculine intalnite”.

    • Oana Radu October 25, 2017 at 2:17 pm - Reply

      🙂 multumesc, am citit cartea. Am ajuns si eu la concluzia ca sunt atrasa de ambalaj mai intai. Si da, stiu ca frumusetea interioara este cea care conteaza. Problema este ca nu reusesc altfel. Daca nu ma atrage ambalajul… nu ajung niciodata la continut 🙁

  3. Olivia September 20, 2017 at 9:40 am - Reply

    Amaziiiing, am plans cand am citit si am inteles tot… mi-am amintit de multe dintre discutiile noastre. Fetita, esti amazing pentru ca ai reusit sa intelegi, sa treci peste si sa fii asa puternica cum esti today. Love you so much si sunt proud sa am asa prietena🤗

    • Oana Radu September 20, 2017 at 3:46 pm - Reply

      Iar eu sunt norocoasa sa am prieteni ca tine! Si eu te iubesc mult!

Leave A Comment