– Da, e clar! La dumneavoastră aici e muncă de două ore și este și foarte complicat. Trebuie să demontez și plita și cuptorul. E ca dreaq făcută treaba. Cine v-a lucrat aici?

– Aoleu! De ce spuneți asta? Ce are?

– Păi, vedeți dumneavoastră coturile astea? E butelie cu bombă aici! Puteați să explodați. Iar țeava asta e prea aproape de perete. Ia uitați, nu pot să bag nici șurubelnița între țeavă și perete. Ați pus faianță aici și acum e prea aproape de țevi!

– Vaaaaaai. Păi și ce înseamnă asta?

– Ce să însemne? Dați jos faianța că eu nu pot să mut țeava.

– Uitați care e treaba. Cum vă numiți? Așa. Domnule Dan, eu sunt femeie singură și nu îmi trebuie mie acum să dau jos faianța, să repar pereții și ce mai ziceți dumneavoastră. Nu mai pun niciun senzor și cu asta, basta.

– Păi eu vă înțeleg, dar e obligatoriu. Altfel, trebuie să raportez la Distrigaz și tot o să îl puneți. Plus amendă. Și ca să știți, va costă 285 senzorul și vreo 200 piesele pe care le schimb eu aici.

Băi, nene, băi. La omu’ sărac, nici boii nu trag! Cheltuiala asta nu e bugetată în Excel-ul meu.

– Domnu’ Dan, m-ați nenorocit, zău! Haideți, vă rog eu, vedeți cum faceți să găsiți o soluție să puneți colea ce trebuie pe mai puțini bani și fără să dau jos faianța. Și să și puneți toate la loc fix cum erau, vă rog. Nu mă băgați la cheltuieli în plus, că nu am nici serviciu acum.

– Aoleu. Nu aveți de muncă? Păi ce s-a întâmplat? Că păreți femeie deșteaptă!

Îi povestesc eu pe scurt care e treaba.

– Haideți, stați liniștită că rezolvăm. Vă fac o lucrare aici de o să mă țineți minte. Eu sunt bărbat, nu glugă de coceni!

Domnu’ Dan are 41 de ani și 141 de kg. Șapca lui boțită și zâmbetul drăgălaș îl fac să pară un copil. Nu m-aș fi gândit că e mai mare decât mine. Purta cu el o borsetă, boțită și ea. Zicea că e tare bună pentru că are căptușeala ruptă și poate să ascundă acolo bani (în cazul în care îi mai dă cineva la vreo lucrare). Altfel, era obligat să raporteze la sfârșit de zi câți bani a făcut și să îi împartă cu șeful lui. Lucra într-un tricou albastru rupt și pătat și pantaloni de doc cu buzunare, bine fixați sub burtă cu o curea ce părea mai degrabă o funie.

– Ah, și sper că stați în casă cu ușa încuiată. Dimineață am intrat din greșeală la una din vecinele dumneavoastră și era în țâțele goale! Nici măcar n-am avut cu ce să-mi clătesc și eu ochii!

Îmi povestește apoi cum s-a căsătorit la 18 ani, cu o fată de care îi era milă. Era din același sat cu el. O bătea ta-su! Așa că a luat-o el de nevastă, să o scape de bătăi. Avea grijă de ea ca de ochii din cap. Muncea mult să îi poată oferi tot ce își dorește. Au doi copii. Iar ea, după 18 ani de căsătorie, a plecat în Italia “la produs”. De 5 ani nu mai știe nimic de ea.

– Să știți că pot să vă ajut și să găsiți de muncă. Eu cunosc mulți oameni. Vă bag la o arhivă dacă vreți. E sigură treaba! Și nu trebuie decât să scrieți niște hârtii în calculator!

– Nu, vă mulțumesc mult. Deocamdată aș vrea să încerc să fac ceva pe cont propriu.

– O să reușiți sigur! Sunteți femeie valabilă!

Stătea aplecat peste țevile celea și îi vedeam chiloții albaștri. Nu văzusem în viața mea niște chiloți atât de mari. Cred că, dacă îi întindeai puțin, intra un TICO în ei. Apoi m-am gândit că și sufletul lui este la fel de mare…

– Ia vedeți, vă place? Și, dacă îmi permiteți, una și cu una fac două, vă pot invita la o cafea?