Într-o sesiune de constelații cu o femeie care mărturisea că nu își mai găsește rostul și că este lipsită de energie, am pătruns într-un spațiu în care dorința de a înțelege și accepta existența se amesteca cu o furie profundă. Era o furie subtilă, dar intensă, direcționată către Dumnezeu. Un Dumnezeu care, în ochii ei, păruse nemilos încă din copilărie.
Viața ei fusese marcată de pierderi neașteptate și devastatoare. Bunica ei se aruncase în fața trenului, lăsând în urmă un gol plin de întrebări fără răspuns. Tatăl ei, un om pe care îl iubea nespus, a murit de cancer. Fiecare tragedie părea o lovitură, o nedreptate de neînțeles, care i-a întipărit în suflet sentimentul că viața este un șir nesfârșit de durere și că ea nu poate controla nimic din toate acestea.
În constelație, dinamica s-a desfășurat ca un fir subtil de mătase care se rupe și se înnoadă din nou, arătând că rădăcinile durerii ei erau adânci și complexe. Pe măsură ce înaintam, a devenit clar că această furie îndreptată către Dumnezeu era, de fapt, o furie împotriva fragilității vieții și a neputinței pe care o simțea în fața tragediilor. Dumnezeu devenise simbolul nedreptății, iar ea era prinsă într-o luptă invizibilă de a-și redobândi controlul asupra unui destin care îi scapă printre degete.
Furia se manifesta ca un zid între ea și liniștea sufletească.
Când a permis ca această furie să iasă la suprafață, constelația a scos la iveală imaginea unui copil care întreba, cu ochii în lacrimi, „De ce eu? De ce familia mea?” Această întrebare născută din suferință se transformase într-un scut, blocând orice formă de reconectare cu viața și cu iubirea.
În acel moment, a înțeles că vindecarea nu va veni din răspunsuri concrete, ci din acceptarea faptului că viața este, uneori, plină de mistere și durere. Pe măsură ce explora aceste sentimente, a început să simtă că, dincolo de furie și de suferință, se ascunde dorința de a se reconecta cu Dumnezeu, cu acel aspect profund al vieții care îi oferă sens.
Într-un gest de curaj și vulnerabilitate, femeia a lăsat să cadă zidurile furiei și a permis unei reconcilieri tăcute să prindă viață. A simțit, pentru prima oară după mulți ani, o pace profundă. În loc să îl mai vadă pe Dumnezeu ca pe un judecător nemilos, a reușit să îl perceapă ca pe un însoțitor discret, un martor al suferinței ei și al puterii ei de a merge mai departe.
Acum, își dădea voie să accepte cursul vieții, chiar și atunci când nu îl înțelegea, fără să-și mai dorească să controleze ceea ce nu este în puterea ei. Și, din această liniște reîntâlnită, a redescoperit că fiecare pas, fiecare experiență, are un rost – unul pe care ea îl va putea descifra, pas cu pas, în timp.
