Într-o sesiune recentă, o femeie a venit să lucreze o frică adâncă, poate chiar irațională: teama de a-și pierde copilul.
Această teamă, deși nefondată în experiențele sale directe, apăsa pe sufletul ei ca o povară invizibilă, dar omniprezentă.
Pe măsură ce constelația a prins viață, am descoperit o legătură neașteptată între ea și o străstrăbunică pe care nu a cunoscut-o niciodată. O figură tăcută din trecut, această străstrăbunică trecuse prin traume profunde, îndepărtându-se de copilul ei – străbunicul participantei – pe care l-a lăsat într-o zi lângă o cale ferată.
Copilul fusese găsit și crescut de o altă femeie, dar abandonul marcase începutul unui lung șir de pierderi. Străstrăbunica pierduse alți copii, iar această tristețe și suferință par să fi sculptat în timp un tipar de pierdere și nesiguranță. Peste generații, trauma s-a transmis și la bunica din partea mamei, care a cunoscut și ea durerea de a-și pierde copiii.
În această constelație, femeia din fața mea a simțit povara unor generații ce pierduseră ce aveau mai de preț.
Lacrimile i-au amintit de acea frică pe care o purta ca pe o moștenire nevăzută. A înțeles că nu este singură în această teamă, că în adâncul sufletului ei există un dor de a elibera aceste femei și de a trăi în pace, permițându-și să-și crească copilul fără teamă. Și, într-un moment de conștientizare și eliberare, a găsit în interiorul său puterea de a-și onora strămoșii fără a le duce mai departe povara.
