Aseară am fost la un restaurant indian. A doua oară în toată viața mea. Eram cu ceva colegi made in Italy toți. Ne așezăm la masă și mă uit și eu p’acolo: lumina difuză, miros de bețișoare parfumate (d’alea de nu le suport eu nicicum), 70 de perne tari toate pline cu țânțari… eniuei, poate voi ați mai fost și știți mai bine cum e. Mă duc rapid la baie unde m-am spălat pe mâini cu apa direct din trompa unui elefant.
No, ce fain la indian!
Revin la masă unde între timp cineva adusese meniurile. Deschid și dau să citesc. Nu pricep nimic… și-un praz verde! Da’ nimic!!! Mă uit cu disperare la ceilalți de la masă care păreau că pricep ce scrie colo și știau exact ce vor să comande. Vine băietu’ cela (indian desigur) să noteze comanda. Mein kya karoon!?? (adică: ‘ce ar trebui sa fac!??’… că atât ce-am reușit să învăț și eu cândva de la un coleg indian).
Mă gândesc că așa simpatică cum sunt eu ar fi comicos să întreb: ‘da’ asta ce-i, da’ asta mișcă… daaah?’, însă groaza de a mă face de râs în societate (căci Zmeu’ mi-a explicat de nenumărate ori să fiu o doamnă în societate…) m-a oprit. Deodată mi-a venit ideea sclipitoare și când veni rândul meu zic: știu ca acesta este cel mai bun restaurant indian din Milano și sunt sigură că tot ce preparați nu poate fi altfel decât delicios. Iar, pentru că am încredere în dumneavoastră (și aici am gândit că-l motivez maximum pe micuț), vă las să mă surprindeți într-un mod plăcut în seara aceasta. Fericirea se citea pe chipul lui… îmi face cu ochiu’ și zice ‘Certo, ci penso io!’ Phiu, zic, ce elegant m-am scos și ni că nici n-am pățit rușine. Buuun! Zis și făcut. Nu trece mult și vine micuțu’ cu bucatele alese: ceva platouri mixte cu tăt felu’ la unu’, nush ce coaste de miel cu orez la altu’, ceva neidentificat la o colegă și pui cu ceva licori lângă. Pe mine mă lasă special ultima și cu un zâmbet complice îmi pune cu mândrie farfuria în față: tocană de linte!

Doamne, bună e pâinea la indian! Namaste.