– Honey, it’s not you, it’s me…

Și asta a fost! Boom! S-a uitat fix în ochii mei peste frunzele de salată verde răzlețite în furculița pe care o ținea între degetele lungi cu manichiura fină și am agreat că cel mai bine este să ne despărțim. Primul lucru care îmi trecea prin cap era cum o să poată să deschidă gura ca să le înghită pe toate în același timp. ”Nepotrivire de caracter” – adică nu eram omul potrivit în contextul actual din companie…

– Ești un om bun, ești grozavă, ești minunată! Dar locul tău nu este aici!

Iar eu nu mă descurcam prea bine nici cu baghetele alea cu brânză, mi se păreau prea uscate și aveam impresia că o să se deșire de la farfurie până la gură și o să se împrăștie toate firimiturile peste pantalonii mei de piele! Mă rog, poate câteva o să ajungă și pe tricoul pe care scrie „It’s OK to show your feelings”.

Auzeam ca un ecou cuvintele: oportunități noi, să fac ce-mi doresc, să fiu fericită cu adevărat… Poate că așa este cel mai bine pentru mine… Mă simțeam ca în filmul „Up in the air”, doar că în fața mea nu era George Clooney.

Se făcea că e miercuri seară și eram în Pipera, la Doncafe, la cină cu șefa mea…

…………………

Mă trezesc brusc și mă uit la ceas! Fuck!!! E 9!!! N-am auzit alarma sau ce naiba s-a întâmplat? Că de băut nu-mi amintesc să fi băut ceva aseară. Sar din pat și mă duc la baie… moment în care realizez: eu de azi nu mă mai duc la giab!!! Doamne, nici dacă aș fi câștigat vreodată mult doritul premiu de Miss ceva (orice) nu cred că aș fi fost așa fericită!

Până și cele 2 păsărici de le am la geam trăiesc emoția momentului alături de mine. Le simt, mie îmi cântă! Îmi spun: ”ești liberă, femeie! Treci la loc în pat!”

Mai stau vreo 30 minute cuibărită în așternuturi, un lux pe care nu mi l-am mai permis de vreo 19 ani. Miroase a primăvară. Nu doar pentru că e martie, ci pentru că mă trezesc eu la viață. Închid ochii și văd mult verde, mii de flori care îmi zâmbesc fragil, simt căldura soarelui care apare și pe strada mea.

Mi-a fost oarecum teamă de momentul ăsta. Multinaționalele îți dau acel ”sense of belonging”; adică te trezești, te duci colo la birou unde bei cafeaua cu colegii, ieși la țigară să nu cumva să îți scape informații importante, participi la ședințe, faci strategii, iei decizii, ești cineva. Adrenalină, tată! Mă gândeam că mă voi trezi luni dimineață și primul gând ar fi: ”Now what??”

Dar nu e deloc așa. Mă dau jos din pat și mă duc la baie unde am timp să mă privesc în oglindă și chiar să mă văd pe mine, să-mi zâmbesc și să-mi spun: ”This is the first day of the rest of my life!”.

În bucătărie, o rază se joacă pe marginea cafetierei de metal pe care mi-am adus-o din Italia. Pun apă și 2 lingurițe de Illy și îmi dăruiesc mie cele câteva minute până când aud șuieratul capacului, iar aroma pe care o ador îmi amintește să las de-o parte telefonul, în care mă pierdusem pe Facebook: un apus divin din Boracay, de la Popeasca, un instantaneu de la cumnată-mea care a fost ieri la Castelul Cantacuzinilor, Ionuț a mai alergat 15 km și iete și Golden Retriever-ul Andreei… Da, prima zi din restul vieții mele începe așa cum merit: cu răsfățul pe care mi l-am refuzat ani de zile. Mă îmbrac și plec la aqua-gym…

Jesus Christ! La piscină, numai babe rujate!!! Și frânturi de conversație care-mi explodează creierul:

  • Săptămâna viitoare mă duc cu soțu` la Monte Carlo!
  • Noră-mea mi-a adus o eșarfă Louis Vuitton din Milano!

Maria, vii mâine la ora de kickboxing?

What the fuck??? Cred c-am murit și-am ajuns în raiul babelor de pe Pământ. Nu mai stau la scara blocului să discute rețete, să-l bârfească p-ăla de la 7 care a venit aseară acasă cu altă pițipoancă, s-au mutat la aqua-gym și fac planuri de viitor. În timp ce pentru mine singurul plan de viitor se rezumă la ziua de azi. Și nici ăla prea bine așezat până la capăt. Atât de organizată am fost, încât am uitat să-mi iau și casca de înot. Cu nonșalanță, îmi pun pe cap un șoșon albastru de plastic, din ăla care protejează încălțămintea, și plonjez în apă.

Cu o săptămână înainte, îmi treceau prin minte mii de întrebări. Eram de la o extremă la alta: când pozitivă, privind cu încredere către viitor, când mă cuprindeau toate fricile din lume. Cum o să mă descurc cu banii? Ce fac eu cu viața mea? Poate că totuși șefa mea avea dreptate și că nimic nu e întâmplător. Dar dacă locul meu nu era în acea companie… atunci unde era?

Prin 2010, în urma unei experiențe marcante din viața mea (schimbarea religiei și al doilea divorț) începusem să îmi pun întrebări precum: Cine sunt eu de fapt? De ce tânjesc după acceptare și validare din partea altora? De ce simt mereu nevoia să demonstrez și să fiu perfectă? Ce îmi place să fac și îmi aduce bucurie? Care este Misiunea mea? Și mi-a venit în minte toată călătoria de (re)descoperire pe care o parcursesem până atunci: terapie psihologică, workshop-uri și tabere de dezvoltare personală, constelații familiale etc.

Acum aveam o nouă întrebare: În ce direcție o iau acum că nu mai am job? Habar n-aveam ce o să fac! Și fix când disperarea era mai mare, îmi scrie o prietenă despre un curs de certificare în consiliere în carieră. BOOM! Universul mi-a trimis fix ce aveam nevoie!

M-am înscris imediat! Evident că mai întâi am trecut eu însămi prin proces…

Și toate răspunsurile la întrebările de până atunci s-au așezat de la sine în fața mea. Eu sunt iubire! Eu știu să comunic, să ascult etc. Mie îmi place să interacționez cu oamenii, să le transmit din experiența mea sau să le ofer ghidare să se (re)descopere. Olivia, Ionuț, Bogdan, Sebastian, Cătălin, Raluca… sunt doar câțiva dintre cei care știam că și-au schimbat viața în urma interacțiunii cu mine. Mai sunt și alții și știu sigur că vor mai fi mulți. Pentru ei și pentru a mă simți împlintă mi-am găsit curajul de NU continua să muncesc într-o corporație, unde mi-ar fi fost cel mai simplu mă întorc.

În cazul meu a fost o călătorie de câțiva ani. Dar am realizat că totul a trebuit să se întâmple fix așa, astfel încât eu să fiu pregătită pentru această nouă direcție. Și mai știu că sunt cine sunt astăzi ca sumă a tuturor experiențelor mele, inclusiv cei 20 de ani în corporație. Și sunt recunoscătoare pentru asta.

Fiecare avem propriul nostru ritm, grad de deschidere, învățare etc. La tine poate fi altfel 🙂

“Tragedia” numită concediere a venit ca un ”semn” natural, deloc întâmplător (”locul tău nu este aici!”  îmi spusese șefa mea  –  un fel de… Oana Radu, NU AUZI? NU VEZI? NU ȚI-E CLAR???), fix  în acel moment din viața mea în care, după ani de (re)descoperire, eram în sfârșit pregătită să merg mai departe!

Mai exact unde? Păi nu e clar? În direcția Misiunii mele abia descoperite:

Să creez spațiu pentru cei care vor să se (re)descopere și să-i ghidez pe calea evoluției personale și profesionale, pentru a-i ajuta să trăiască o viață cu Sens, aliniată cu valorile lor, care să le aducă împlinire și bucurie.

Și-atunci o aud, piesa din sală și din adâncul meu: ”This is gonna be the best day of my life”. Nu mai știu dacă e apa din piscină sau sunt lacrimile care în sfârșit îmi inundă fața! Mă simt liberă, în piscină, într-o zi de luni la ora 11:00, cu un șoșon albastru de plastic strâns într-un elastic peste frunte.

Așa a început viața #workwithpurpose #iDreamCareer  #dowhatyoulove!