• Ba nu! Prințesa sunt eu! Nu vezi că păpușile mele au cele mai frumoase rochii?

Vedeam! Dar îmi doream și eu să fiu prințesă măcar o singură dată. Mai ales că acum aveau și păpușile mele câteva rochițe din lamé vernil, făcute dintr-o fustă de-a lu` mama despre care eu credeam că n-o mai poartă. În plus, dacă de data asta eram eu prințesa, ar fi meritat și bătaia primită, pentru că mama, de fapt, mai voia fusta aia.

Eram câteva fetițe de aceeași vârstă la scara mea. Ne jucam toate în fața blocului ori cu păpușile, ori elasticu` sau șotronu`. Când erau și băieții p-acolo și ne băgau în seamă, ne jucam ”Frunza” sau ”Ești o floare, ești un crin, ești parfumul cel mai fin”, ca să îi pupăm.

De departe, ce uram cel mai tare era să mă joc cu păpușile. Eu eram genul de fetiță tunsă scurt (mă ducea Zmeu` la frizerița lui care știa să tundă într-un singur fel, altfel nu-mi explic de ce eram mereu tunsă ca el), mereu julită de la fotbal și plină de bube, cărora le piguleam cojile până dădea sângele, apoi puneam o frunză pe ele.

Oana de la 3 avea un set generos de haine și accesorii pentru păpuși. Le ținea pe toate într-un geamantan roz de plastic, foarte cochet, care avea ca deschizătoare o floricică cu sclipici. Toate fetițele de la bloc o admirau pentru grația cu care le coafa și le dichisea. Observasem că, atunci când îmbrăca păpușile, avea o mișcare specifică a mâinii drepte… Ea era mereu prințesa! Și mai avea ceva Oana de la 3: avea numele meu. Numele pe care eu nu mi l-am putut lua înapoi decât la liceu, atunci când am întins pentru prima oară mâna să fac cunoștință cu cineva și am anunțat că sunt Oana. Nu Gabi de la 7, așa cum mă știuse toată lumea până atunci.

În ziua aia, când ne-a anunțat din nou că e stăpâna castelului, am simțit că nu mai suport. Am închis ochii strâns, strâns, doar pentru câteva clipe. În minte mi-a venit imaginea mâinii ei drepte, cu gestul ăla delicat cu care netezea poalele rochițelor și mi-am dorit cu toată ființa mea… să îi taie cineva mâna!

A doua zi m-am întors la jucat ”Lapte gros”. Pentru că Lapte gros nu e pentru prințese, ci pentru fete deșirate și tunse scurt, ca tații lor. Părinții mei erau în Rusia și mă lăsaseră în grija lui nea Doru, vecinul nostru de palier. Alergam ca apucata, mă cățăram peste băieții făcuți morman și mă ținem cu toate puterile acolo, în vârful lor, unde nu putea să-mi ia locul nicio prințesă din lume. Un gest greșit și trosc! mă trezesc la pământ, cu mâna dreaptă sub mine și osul zdrobit. Nea Doru a alergat cu mine la Grigore Alexandrescu, unde pronosticul medicilor ne-a izbit pe amândoi în creștet: aveam 9 ani și mâna mea dreaptă trebuia tăiată de deasupra cotului! Fix așa cum îi dorisem eu Oanei de la 3.

Și-atunci mi-a fost clar: nu era treaba mea să fiu prințesă. Prințesă ești când porți bucle și pantofiori de lac, nu când ai ghete care să te țină trei ani până să-ți rămână mici ca să primești altele, iar tatăl tău e Zmeu! A fost ultima oară când am mai gândit vreodată rău de cineva, pentru că am înțeles atunci, devreme, cât de puternice sunt gândurile noastre. Și-apoi, poți să te pui cu Oana de la 3, dar nu te pui cu karma…